Cuvintele de interjecție sunt părți de serviciudiscursuri care nu au o serie de trăsături gramaticale astfel încât să poată fi considerate independente: nu au categorii de număr, sex, nu înclină și nu se schimbă în cazuri și numere. Iar rolul din propuneri nu le este atribuit cel mai important. Și totuși, este imposibil să te descurci complet, mai ales în vorbirea orală.
Ideea este că interjecția face parte din vorbire,care exprimă o anumită emoție fără a o denumi, iar în contexte diferite sensul poate fi diferit, chiar dacă cuvântul este același. În plus, pot exprima o motivație pentru acțiune. Majoritatea cercetătorilor sunt înclinați să creadă că așa-numitele cuvinte „politicoase” sau „etichete” pot fi atribuite și acestei clase.
Interjecția nu este bine înțeleasăfenomen lingvistic. Cu toate acestea, ele sunt împărțite în trei categorii destul de clar distincte: emoțional, imperativ și etichetă. Prima categorie include astfel de interjecții, ale căror exemple vin imediat în mintea tuturor: „ah”, „oh”, „hurrah” și așa mai departe. A doua categorie include diverse „hei”, „tsyts”, „kysh” și cuvinte similare. Eticheta include formule de politețe - „salut”, „la revedere”, „scuze” și altele.
Evident, unele dintre cuvinte au trecut în categorieinterjecții din părți de vorbire independente, prin urmare ele sunt numite derivate. Există, de asemenea, non-derivate care par mai simple. De obicei, substantivele și verbele intră în categoria substantivelor oficiale, dar în teorie aproape orice cuvânt poate, într-o situație dată, să intre în categoria „Interjecție”.
Acest fenomen este mai frecvent în vorbirea orală decât înscris, totuși, este de asemenea obișnuit ca ficțiunea să folosească astfel de cuvinte. Acestea sunt utilizate mai ales în combinație cu jargonul și hârtiile de urmărire din cuvinte străine. Acest lucru este evident mai ales în mediul adolescent. Globalizarea a adus în limba rusă cuvinte precum „uau”, „bine” și multe altele. Apropo, este curios că o interjecție nu este o combinație universală de sunete pentru toate limbile. De obicei sunt similare, dar destul de des diferă. De exemplu, interjecția imperativă care solicită tăcerea sună ca „ts-ss” în rusă, „hush” în engleză și „pst” în germană. Există ceva similar în sunetul lor, probabil că în acest caz a fost inițial onomatopeea.
Apropo, cu el se confundă interjecțiile.De fapt, este destul de ușor să se facă distincția între ele - onomatopeea, de obicei, nu are alt sens decât imaginea unui anumit sunet. Adică „remarcile” oricărui animal, precum și cuvintele concepute pentru a arăta că s-a auzit un anumit sunet (de exemplu, „bang”, „bang”), se vor referi tocmai la această categorie.
Un alt punct interesant:atunci când studiați o limbă străină, se acordă puțină atenție interjecțiilor. Datorită acestei circumstanțe (sau a mai multor alte motive), chiar și după o lungă ședere în țara limbii studiate, o persoană continuă să folosească interjecții emoționale în limba sa maternă. Un alt motiv probabil este natura apariției acestor sunete - acestea izbucnesc inconștient, reflexiv.
Interjecțiile sunt extrem de importante în viața noastră. Nu sunt întotdeauna vizibile, dar ajută la o vorbire mai plină de viață și emoțional.
