Ce este un precedent judiciar?Conceptul provine din Roma antică, provine din latinescul „praecedens”, care înseamnă „precedent”. În sensul tradițional, precedentul judiciar se referă la acceptarea de către instanțele de judecată a hotărârilor unei instanțe superioare în cauze similare atunci când se analizează cauze pendinte, care în acest caz își asumă forța izvorului dreptului și devin obligatorii pentru instanțe.
Această poziție există încă din cele mai vechi timpuri (din secolul al XIII-lea)se păstrează în dreptul străin - Marea Britanie, Noua Zeelandă și alte țări de drept comun sau continental, care s-a format inițial ca drept public nescris „drept comun”.
Cu toate acestea, trebuie subliniat că obligatoriunu decizia asupra unui anumit caz în sine este valabilă, ci concluzia doctrinară făcută în partea specială a hotărârii înaltei instanţe, care extinde efectul acesteia la un cerc nedeterminat de persoane şi situaţii. Astfel, precedentul judiciar prevede implementarea principiului gândirii avocaților de drept comun – direcția mișcării gândirii de la particular la general.
Loc de legislație rusă modernăprecedentul judiciar este dictat de principiul împărțirii puterii în stat în executiv, precum și legislativ și judiciar, prevăzut în legea principală a țării - Constituția.
Conform acestui principiu, nicio ramură a guvernuluiar trebui să îndeplinească funcțiile celorlalte două, ceea ce se realizează, în opinia legiuitorilor interni, cea mai eficientă, transparentă și democratică clădire a puterii de stat. În baza acesteia, justiția nu are dreptul de a deveni parlamentari, îndeplinind funcțiile de parlament și luând decizii care ulterior sunt obligatorii pentru instanțe. Prin urmare, precedentul judiciar din dreptul rus nu se referă oficial la izvoarele dreptului. Cu toate acestea, în dreptul rus, practica cauzelor în justiție are propriul rol neîndoielnic, deoarece studiul său stă la baza formării unei poziții judiciare comune. În același timp, din punctul de vedere al unor autori, activitatea Curților Constituționale privind emiterea unor hotărâri privind recunoașterea actelor juridice ca fiind corespunzătoare sau contrare Constituției își apropie cât mai mult funcțiile de cele legislative, existente pe pragul încălcării principiilor declarate de Constituție. Cert este că astfel de decizii conțin o poziție clară și consecventă a Curților Constituționale, care devine obligatorie pentru oamenii legii, dobândind astfel, de fapt, trăsăturile unui izvor de drept. În plus, în procesul de luare a deciziilor privind neconcordanța unor norme legislative cu Constituția, această instanță este împuternicită să hotărască asupra anulării acțiunii acestora și chiar asupra completării acestora cu un alt conținut. Oponenții acestei teorii susțin că deciziile și pozițiile juridice ale Curții Constituționale nu reprezintă un precedent judiciar, întrucât nu acționează ca norme independente, ci se bazează pe forța directă a legii principale a țării.
Mai mult, recunoașterea prin precedent judiciarpozițiile juridice stabilite de Curtea Constituțională în deciziile sale, în sine încalcă principiul separației puterilor și, prin urmare, este inacceptabilă. Se pare că în prezent există o perioadă de tranziție în dezvoltarea dreptului intern, în care Curtea Constituțională (ca organ care face parte din sistemul judiciar), de fapt, îndeplinește parțial funcțiile ce revin puterii legislative, crearea precedentelor judiciare.
